EDUCAŢIA NONFORMALĂ – O ŞCOALĂ FĂRĂ CATALOG
„Educaţia trebuie să traseze hărţile unei lumi în permanentă mişcare, dar, în acelaşi timp, să pună la dispoziţia oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora aceştia, să–şi găsească drumul.”
(Raportul UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în Secolul XXI)
În ultima perioadă, conceptul de educaţie nonformală este o prezenţă frecventă în cadrul discursului educaţional. În plan european, iniţiativa promovării acesteia a aparţinut Consiliului Europei prin intermediul Comitetului de Miniştri, documentul relevant în această direcţie fiind reprezentat de Recomandarea din 30 aprilie 2003. Alte iniţiative menite a valida educaţia nonformală în arhitectura actualei societăţi a cunoaşterii sunt Memorandumul privind învăţarea de-a lungul întregii vieţi elaborat de Comisia Europeană (2000), Communication of Lifelong Learning (2001), Cartea Albă a Politicilor de Tineret (2002), Declaraţia de la Copenhaga (2002) etc. Sunt demersuri care transmit ideea de educaţie văzută ca parteneriat (şcoală-familie-comunitate-societate civilă-media) respectiv ca proces activ şi constructiv, care pe lângă dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, atitudini, conduite vizează şi descoperirea propriei identităţi.
Participarea la activităţile derulate sub stindardul nonformalului e determinată de motivaţie nu de obligaţie, atractivitatea e dată de lipsa catalogului, iar utilitatea de faptul că este mediul propice conjugării verbelor a face, a simţi şi a fi. Aceasta este şcoala în care – după cum observa academicianul Solomon Marcus – zidurile ce separau disciplinele au fost dărâmate şi înlocuite cu dialogul permanent, şcoala în care elevul nu este pus să valorifice corectitudinea unor adevăruri găsite de alţii, ci este stimulat să încerce să descopere şi să inventeze făcând apel la propriile sale resurse intelectuale, şcoala în care elevul este încurajat să construiască un discurs personal pe o temă pe care tot el o identifică drept interesantă.
Educaţia nonformală nu are pretenţia de a înlocui educaţia formală, ci de a stabili cu aceasta un raport de complementaritate a cărui axă o reprezintă parcursul de învăţare destinat elevului şi care se soldează – în urma primirii unei bune educaţii – cu dobândirea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, valori şi atitudini. Prin intermediul cărora cel educat să devină un om al timpului său.
Tot pe aceste coordonate se cuvine a fi menţionat rolul dascălului în „altoirea” vlăstarelor cunoaşterii, în „transformarea gândurilor răzleţe în idei şi convingeri de viaţă” (Ioan Lăcustă), în acordarea discipolilor a şansei de a se împlini pe măsura posibilităţilor lor, în transformarea activităţilor educative (derulate la nivelul formal şi nonformal) într-un cadru dominat de bucuria de a învăţa şi în care fiecare individ nu doar să poată să fie, ci şi să poată să devină.
