Devianţa între şcoală şi familie
Adolescenţa este cea mai complexă etapă de evoluţie a tânărului în drumul său spre maturitate; în viziunea lui Davies reprezintă „un ansamblu de aspecte psihologice, psihiatrice, sociologice şi educaţionale, care caracterizează cel de-al doilea deceniu de viaţă”.
Etapa adolescenţei ridică cele mai mari dificultăţi procesului educaţional ca urmare a multiplelor perturbări fiziologice, dezechilibrelor afective şi tulburărilor de conduită ce însoţesc maturizarea tânărului.
Devierile de conduită din perioada copilăriei, dar mai ales a adolescenţei, începând cu vârsta de 13 ani, care marchează personalitatea adultului sunt determinate de factori ce ţin de persoană şi de cadrul familial, alţii, de condiţiile de mediu, cât şi de ereditate.
S-a remarcat că anumite deficienţe sau vicii morale, obiectivate în conduite deviate au la bază nu constituţia somato-psihică, ci condiţiile nefavorabile de mediu care induc şi agravează tabloul patologic.
În afara cazurilor de devianţă apărută în etapa de formare a personalităţii, mai întâlnim o categorie de minori a căror conduită deviantă este determinată de mediu.
La dezvoltarea comportamentului deviant al copiilor, un rol deosebit îl are influenţa adultului din mediul ambiant restrâns reprezentat de familie şi mediul social mai vast, reprezentat de prieteni, copii, mass-media şi experienţa şcolară în care profesorii pot fi responsabili de actele de devianţă ale elevilor. Atunci când îi etichetează drept turbulenţi şi inadaptabili, astfel că tinerii etichetaţi „ devianţi” se angajează mai devreme sau mai târziu în conduite deviante.
Într-o societate în care nivelul de certificare socială a competenţelor creşte constant, iar educaţia şcolară rămâne principalul mijloc legitim de a accede la scopurile valorizate cultural (avere, succes, putere), interesul părinţilor pentru evoluţia şcolară a copiilor se afirmă tot mai mult.
Implicarea educaţiei de tip familial în geneza devianţei a fost afirmată încă din secolul trecut când, criminologul italian Cesare Lambroso observa că acei copii, ilegitimi, orfani sau descendenţi ai părinţilor vicioşi prezintă cea mai mare criminalitate pentru că ei au posibilităţi reduse de educaţie. Cercetările mai noi au identificat o diversitate de factori cauzali; astăzi, educaţiei, onoarei şi iubirii, le corespund concepte noi: socializare, climat afectiv, coeziune familială, status socio-economic şi cultural, valori.
Forma de organizare a familiei, dar mai ales unitatea acesteia în realizarea procesului de socializare şi integrare socială a adolescentului, determină o multitudine de factori cu efecte pozitive sau negative asupra evoluţiei personalităţii tânărului. Dintre aceşti factori, dezorganizarea familială, atmosfera conflictuală a căminului, perturbările climatului său moral şi afectiv, carenţele stilului educativ al părinţilor, manifestările deviante şi antisociale ale acestora sunt cei mai importanţi. Existenţa lor face posibilă identificare genezei devianţei chiar la nivelul mediului familial, în măsura în care între acest fenomen şi eşecul procesului de socializare există o relaţie fundamentală.
Familiile caracterizate prin atitudini antisociale şi comportamente delincvente ale membrilor săi, dezvoltă un climat lipsit de valenţe morale, propice săvârşirii unor acte deviante de către minori şi tineri.
Implicarea părinţilor în relaţia cu şcoala poate avea efecte benefice asupra rezultatelor şcolare ale copilului, fapt care a fost demonstrat experimental. S-a evidenţiat o corelaţie pozitivă între reuşita şcolară şi participarea părinţilor la acţiunile organizate pentru ei. Toate acestea demonstrează faptul că atitudinea părinţilor faţă de şcoală este o variabilă importantă a adaptării şcolare a copiilor, în special pe parcursul anilor de şcoală de început sau de final de ciclu şcolar.
Atunci când profesorii şi conducerea sunt dornici să-i atragă pe părinţi spre şcoală, rezultatele copiilor se îmbunătăţesc. Atât părinţii, cât şi educatorii au un interes deosebit faţă de succesul copiilor, deţinând în acest sens sisteme de legături care să le faciliteze reuşita.
Modul în care părinţii valorizează educaţia şcolară, având la bază estimarea beneficiilor scontate, şi atitudinea părinţilor faţă de şcoală determină gradul de mobilizare a resurselor familiale (timp, energie, bani) în scopul întreţinerii unei relaţii continue cu şcoala.
Alături de familie, şcoala reprezintă un factor educativ primordial a cărei menire este să faciliteze învăţarea şi interiorizarea de către tineri a normelor de conduită recunoscute în societate. Există totuşi posibilitatea ca şcoala să scape uneori de sub control pe acei elevi-problemă preveniţi din medii familiale precare. Este de asemenea adevărat că în spaţiul şcolar există disfuncţionalităţi educativ-socializatoare.
Un număr important de educatori sau profesori-diriginţi preferă să lucreze cu elevi care provin din familii normale, în care există un climat moral corespunzător şi nu cu acei elevi care au mari probleme familiale sau care manifestă ei înşişi probleme educative. Nu în puţine cazuri unii dascăli preferă să-i trateze discriminatoriu pe elevii problemă proveniţi din familii dezorganizate, recurgând, atunci când sancţiunile nu dau rezultate, la marginalizarea acestora. Reacţia din partea elevilor problemă este aceea că ei vor continua seria abaterilor educative, comportându-se în concordanţă cu aprecierile negative ale profesorului. Lipsa de supraveghere a elevilor de către cadrele didactice, necunoaşterea condiţiilor socio-familiale şi anturajul acestora conduce la amplificarea conduitelor negative manifestate de aceştia.
Ceea ce este îngrijorător este faptul că unii educatori adoptă atitudini sau conduite de indiferenţă faţă de comportamentul elevilor cu probleme, manifestând reacţii de respingere a acestora, ignorând climatul familial din care aceştia provin, problemele specifice vârstei, ceea ce conduce la marginalizarea acestora în raport cu comunitatea educativă. Datorită neînţelegerii scopului proceselor de socializare şi integrare socială, o parte din cadrele didactice recurg la un stil de educaţie bazat pe învăţarea necondiţionată de către adolescenţi a conformităţii, respingându-se dreptul tânărului la o autonomie morală. Putem remarca de asemenea, tendinţa educatorului de a considera orice acţiune de independenţă morală ca fiind o conduită deviantă, neţinându-se seama că asemenea componente sunt specifice vârstei adolescentine.
Mulţi părinţi şi educatori consideră că adolescentul licean este pe deplin matur şi că nu mai sunt necesare activităţile de control şi de îndrumare a conduitelor acestora, concepţie greşită, deoarece, în lipsa controlului încep să se manifeste intens tendinţele de socializare ale grupului stradal.
Procesul de dezvoltare a personalităţii adolescenţilor presupune o serie de conduite din partea educatorului, conduite care implică: încrederea reciprocă şi dialogul sincer dintre aceştia şi adolescenţi; cunoaşterea în detaliu a cauzelor care atrag adolescentul către viaţa de grup stradal.
Factori ca: supraîncărcarea programei şi a orarului şcolar, care determină apariţia fenomenului de saturaţie faţă de obligaţiile şcolare, stiluri didactice şi educative deficitare, subaprecierea şi supraaprecierea capacităţilor reale ale elevilor, tensiunile, conflictele din interiorul clasei de elevi, produc disfuncţionalităţi care conduc la atracţia tot mai mare către grupul stradal.
Decalajul dintre solicitarea şcolară şi posibilităţile tânărului, indiferenţa colectivă, rivalităţile, precum şi unele caracteristici personale (timiditate, orgoliu exagerat, teama, sentimentele de inferioritate sau superioritate) pot genera sentimente de frustrare şi conflicte. Varietatea formelor de manifestare a devianţei şcolare este destul de mare, dar cele mai frecvente sunt: copiatul, fuga de la şcoală şi de acasă, absenteismul şcolar, abandonul şcolar, vandaliamul şcolar, violenţa în şcoală, agresivitatea, toxicomania. Fiecare dinte acestea ascunde în spate cauze diverse, factori deteminanţi din mediul şcolar şi familial, absenţa implicării cadrelor didactice şi a membrilor familiei.
Toţi indivizii care prezintă comportamente deviante , numite şi de autoapărare, au în comun incapacitatea de a-şi satisface trebuinţele şi aspiraţiile într-un mod adecvat. Cei care recurg la mecanisme de autoapărare pornesc de la premisa că e mai uşor să eviţi realitatea şi responsabilităţile decât să le înfrunţi.
În acest scop, rolul nostru este delicat şi dificil: suntem educatori şi părinţi şi trebuie să încercăm să privim realitatea dură în faţă, să ne străduim să găsim soluţii, metode prin care să fim alături de cei care stau să cadă , să le întindem o mână astfel încât prin ei să ne salvăm şi pe noi.
