Romania mea
„Despre patrie se pot spune cuvinte scrise cu colţul inimii noastre”. (Nichita Stănescu)
Marile sărbători ale naţiunii române livrează răspunsuri variante la întrebarea „De ce iubim România?” Dar, oare, n-ar trebui să ne întrebăm şi de ce ne mai iubeşte România pe noi (mai ales că nepermis de des facem doar ceea ce este bine pentru propria persoană şi mai puţin pentru binele ţării).
Cât de serios ne întrebăm cum ar trebui să fie România pe care să o iubim nealterat, deplin şi definitiv?
…România mea nu cunoaşte primitivismul civic, nici deficitul de omenie, nu are legătură cu investiţii serioase…în buzunarele unora, nici cu minciunile învelite în vorbe frumoase.
România mea înseamnă jurnalişti care informează cu garanţia propriei conştiinţe, înseamnă strămoşi păstrători de rost care nu şi-au vândut neamul, vatra şi sufletul (şi prin asta au devenit nemuritori), înseamnă sculpturi în lemnul cărora şi-au înscris sufletul meşteri măiaştri, înseamnă asortarea gesturilor educate la veşminte elegante, înseamnă iubiri al căror unic etalon este eternitatea, înseamnă ACASĂ…
