Şi azi e primăvară!
Era o viaţă în trecut de care ţi-era frig... Dar viaţa de acum îţi ridică moralul? Starea sufletească s-a schimbat? Primăvara a sosit afară, dar oare de ce nu o avem tot timpul în sufletele noastre. De ce nu încercăm să credem că fiecare zi e primăvară?
Spatele ţi-e baricadat, inima oprită şi tot aşa rugăciunea o uiţi şi se spală mila. Ai vrea să priveşti soarele, dar luna nu te lasă, oamenii încep să-ţi pună piedici, beţele-n roate să se-nmulţească şi astfel te pierzi. Locul ţi-este furat de o umbră nelansată pe piaţă încă, dar se naşte cu două secunde înainte de a urca tu ultima treaptă. Întrebarea e: de unde răsare umbra şi cum de apui tu? Simplu: pentru că aşa gândeşti.
Când soarele e sus pe cer, vântul doar adie şi te laşi în voia magiei renaşterii, ochii se duc în cer şi buzele-n pământ. De ce nu ne bucurăm de astfel de minuni zilnic şi trebuie să aşteptăm să vină primăvara?
Este ca şi cum întregul an putăm o mască, iar aceasta te aduce la suprafaţă şi-ţi taie orice ramură vie şi te lasă în amurgul zilei să-ţi uiţi originile, să nu ai conştiinţă şi să omiţi ceea ce simţi. E adevărat că viaţa îţi trece prin mâini şi că uneori ajungi să calci cu picioarele pe această comoară dăruită de Dumnezeu. Nu te laşi până nu-ţi atingi scopul, dar la malul ţărmului vâsla te trădează şi începi să regreţi că ţi-ai achiziţionat-o. Ajungi la acea stare de melancolie, îţi ascunzi capacităţile şi cazi ca un ratat pe un pământ rece. Nici o adiere fizică sau morală nu te mângâie, nici o teorie nu te trezeşte la realitate. O stare de somnolenţă te leagă de un vis frumos, te îmbrăţişează o nostalgie şi cazi într-o prăpastie a dezamăgirii. Nimic nu-ţi mai e cunoscut, te deplasezi secundar într-o viitoare societate singuratică. Te cerţi cu tine însuţi şi ajungi la o anumită tendinţă ce-ţi determină incapacitatea.
Înţelegerea spiralei tăcerii ţi-e absurdă şi nu-ţi rămâne decât eşarfa ce te strangulează încetul cu încetul. Trăieşti în netrăire, iubeşti în nemurire şi-ntr-un final îţi educi ipoteza: „Trăiesc în moarte pentru a muri în viaţă”! Se înregistrează un număr de lumini şi doar un fir de aţă albă îţi întinde mâna. Trădarea nu te mai sugrumă, un străin te salvează şi ochii încep să-ţi descrie un început gândit odată. Începi să-ţi interpretezi potenţialul, să-ţi asculţi mintea şi inima, dar cel mai important să nu-ţi recunoşti sacrificiile şi să-ţi modifici opiniile. Îţi schimbi lentila vieţii, ghiozdanul culturii ţi-l pui pe umăr, frica ţi-o îngropi, în spate duci doar speranţa şi începi să consumi energia; masca s-o arunci. Astfel ziua ţi-e dedicată, renaşti triumfător şi nu te saturi să aspiri la înţelepciune. Dar oare nu ţi-e dor de viaţa anterioară? Parcă eşti inutil fără sacrificii, te transformi într-un monoton, însă destinul îţi îndrumă paşii spre mântuire. Blocajele îşi găsesc moartea, percepţiile favorabile se nasc uşor.
Spiritul de viaţă se defineşte promovat, însă doar în viaţa de primăvară!
